Clostridium difficile toxina a b, Clostridium difficilae toxina A/B in materii fecale | mobilserv.ro

Infecţia cu Clostridium difficile din perspectiva medicului de familie

Diagnosticul infecţiei cu Clostridium difficile se bazează pe: prezenţa diareei — mai mult de trei scaune neformate pe zi scala Bristolmai mult de două  zile, fără o altă cauză cunoscută; detectarea în scaun a toxinei A sau B prin PCR sau culturătest Elisa sau GDH. Pot apărea şi: creşterea creatininei serice; hipoalbuminemie. În formele severe de boală se pot utiliza metode de imagistică — tomografie abdominală pentru diagnosticul colitei pseudomembranoase sau a complicaţiilor şi radio­grafie abdominală pentru diagnosticul megacolonului toxic.

NU se recomandă: testarea de rutină la pacienţii spitalizaţi, în absenţa semnelor de boală; tratarea purtătorilor sănătoşi; testarea la pacientul diagnosticat şi tratat, pentru confirmarea vindecării bolii. Particularităţi pediatrice Nu se recomandă testarea de rutină a copiilor cu vârsta sub 12 luni cu diaree, din cauza procentului mare de purtători asimptomatici.

Breadcrumb

Copiii între 1 şi 2 ani se testează doar dacă au fost excluse celelalte cauze de natură infecţioasă sau neinfecţioasă de boală. La copiii de peste 2 ani, testarea pentru C. Tratamentul Constă în măsuri generale şi antibioterapie specifică. Managementul terapeutic are în vedere: înlăturarea Clostridium difficile — prin antibiotice; blocarea toxinelor - prin imunoglobuline i.

Măsurile generale sunt reprezentate de: regim alimentar adaptat unei boli diareice; hidratare corectă; oprirea tratamentului antibiotic anterior, atunci când este posibil — măsură uneori suficientă pentru a stopa evoluţia bolii; oprirea tratamentului cu antisecretoare gastrice; evitarea agenţilor antiperistaltici sau a opioidelor atenuează simptomele şi pot da o falsă impresie de evoluţie favorabilă. Tratamentul specific se face cu antibiotice.

În mod ironic, o boală provocată sau favorizată de consumul inadecvat de antibiotice se clostridium difficile toxina a b cu antibiotice la care Clostridium difficile este sensibil.

clostridium difficile toxina a b

La tratamentul antibiotic se poate adăuga Saccharomyces boulardii mg x 2, 28 de zile. Ghidurile nu recomandă folosirea probioticelor, din cauza riscului de fungemie, mai ales la pacienţii imunocompromişi. Există studii în favoarea utilizării lor, dar şi studii care nu dovedesc beneficiile lor în terapie. În ceea ce priveşte opţiunile terapeutice, pe lângă terapia medicamentoasă, la cazurile severe sau de recăderi, tot mai multe studii arată eficacitatea terapiei de recolonizare bacteriană, numită şi transplant de materii fecale.

Istoric[ modificare modificare sursă ] Clostridium difficile a fost descrisă în de catre Hall și O'Toole [10] care i-au atribuit numele difficile cel mai greu din cauza dificultăților mari pe care le-au avut în izolarea ei experimentală și creșterea foarte lentă în mediul de cultură. Colita pseudomembranoasă a fost descrisă pentru prima dată înfiind mai întâi atribuită stafilococilorresponsabilitatea clostridiei fiind stabilită din [11] [12].

Aceasta reprezintă o modalitate de refacere a microbiotei intestinale. Donatorul ideal este reprezentat de o rudă de gradul I sau o persoană care are un ecosistem microbian asemănător. Metodele de administrare sunt prin sondă nazogastrică sau nazojejunală, colonoscopie sau clismă. Dacă tratamentele medicamentoase sunt fără răspuns într-un caz grevat de complicaţii severe, colectomia chirurgicală poate salva viaţa unui pacient cu boală fulminantă, megacolon toxic sau sepsis.

Clostridium difficile - toxina A & B

Cei mai mulţi pacienţi se recuperează după o infecţie cu Clostridium difficile, dar fac frecvente recurenţe unul din cinci cazuri. Ce trebuie să ştie medicul de familie Importanţa acestei infecţii constă în severitatea şi incidenţa în creştere din ultimii ani, precum şi în riscul crescut de recurenţă.

Contextul favorizant în care un pacient poate dezvolta o infecţie cu Clostridium difficile trebuie să atragă atenţia medicului de familie asupra etiologiei, atunci când acesta se prezintă pentru diaree. Un pacient care s-a externat de curând din spital, care are o boală de fond gravă — tumoră, diabet, accident vascular, o intervenţie recentă pe tubul digestiv, sau a urmat de curând un tratament cu antibiotice cu spectru larg, sau o combinaţie de veruci genitale la femei simptome, poate ridica suspiciunea unei asemenea infecţii.

Clostridium difficile: Infection, Impact and Intervention by Michael Miller, PhD

Prezentarea la cabinet a unui vârstnic care face diaree în sezonul rece sau care are un tratament imunosupresor şi diaree apoasă cu număr mare de scaune ne poate orienta clinic. Infecţia poate fi confirmată printr-o probă de fecale din scaunul diareic, de ml, care poate fi dusă la un laborator, fie pentru cultură, fie pentru detecţia toxinei prin metoda Elisa sau PCR.

Dacă pacientul care face infecţia nu este deja spitalizat şi forma de boală pe care o face este uşoară, el poate fi tratat la domiciliu. Medicul de familie decide dacă clostridium difficile toxina a b caz poate fi tratat la domiciliu şi nu prezintă criterii de spitalizare. Dacă starea pacientului este bună şi se decide tratamentul clostridium difficile toxina a b domiciliu, medicul de familie trebuie să se asigure că: pacientul face cura completă de antibiotic, chiar dacă starea lui se ameliorează după câteva zile; se hidratează corespunzător şi are o dietă adecvată; nu ia alte medicamente antidiareice, nerecomandate; păstrează o igienă corespunzătoare a mâinilor, suprafeţelor şi obiectelor din jurul său; stă izolat la domiciliu încă 48 de ore de la ultimele scaune diareice; instruieşte pacientul să anunţe dacă revin scaunele diareice după terminarea curei de antibiotic, situaţie în care tratamentul va fi reluat.

Rolul medicului de familie în reducerea incidenţei infecţiei Confruntat în practica din cabinet cu această in­fec­ţie —­ frecvent întâlnită la preluarea unui pacient care se ex­ter­nează din spital —, medicul de familie trebuie să se orien­teze rapid către diagnostic, aceasta permiţând iden­ti­ficarea şi eliminarea factorului favorizant şi iniţierea tra­ta­mentului adecvat sau trimiterea pacientului către sec­ţia de boli infecţioase a unui spital.

Pentru a participa la reducerea incidenţei infecţiei, medicul de familie trebuie să acorde atenţie scăderii numărului de prescripţii nejustificate de antibiotic. Dacă antibioticele sunt necesare, trebuie evitate cele cu risc crescut de a favoriza infecţia cu Clostridium difficile, adică fluorochinolonele, cefalosporinele de generaţia a doua şi a treia, ampicilina, amoxicilina, clindamicina şi carbapenemele.

Cu riscul cel mai scăzut sunt fosfomicina, cotrimoxazolul, nitrofurantoina şi macrolidele. Riscul mai mare îl au antibioticele administrate pe cale orală, faţă de cele administrate intravenos, cele cu spectru larg versus cele cu spectru îngust, administrarea timp îndelungat versus timp scurt, antibioticele cu excreţie biliară şi dozele de antibiotic mai mari decât cele necesare.

Inhibitoarele de pompă de protoni pot fi uneori prescrise în exces sau pentru perioade mult mai lungi decât este necesar.

clostridium difficile toxina a b

Există studii care afirmă că utilizarea lor în exces poate creşte riscul apariţiei infecţiei, mai ales când acestea sunt asociate cu antibiotice de exemplu, cura de eradicare pentru Helicobacter pylori. Prescrierea corectă, în dozele cele mai mici necesare, pentru un timp scurt, sau administrarea la nevoie şi verificarea periodică a schemei de medicaţie a pacientului pot contribui la diminuarea apariţiei efectelor adverse şi a riscului de infecţie cu Clostridium difficile.

Generalități Clostridium difficile este un bacil gram-pozitiv, sporulat, anaerob, care constituie una din cauzele principale a diareei şi a colitei asociate cu antibioticele. Este agentul etiologic al majorităţii cazurilor de colită pseudo-membranoasă. Clostridium difficile este recunoscut ca principala cauză a colitei intraspitaliceşti la pacienţii colonizaţi cu Clostridium difficile, cărora li se administrează antibiotice, chimioterapie sau alte medicamente care modifică flora intestinală normală şi permit proliferarea Clostridium difficile. Infecţia cu Clostridium difficile este o afecţiune nosocomială care se răspândeşte, în principal, din cauza igienei precare.

Ce transmitem pacientului şi aparţinătorilor? Trebuie să ne asigurăm că toţi cei implicaţi în tratarea unui caz de infecţie cu Clostridium difficile — adică pacientul, familia acestuia, asistentele de îngrijire, infirmierele şi personalul medical — constituie o echipă care acţionează unitar şi care cunoaşte bine câteva reguli de urmat. Ca urmare, pacienţii şi familiile acestora trebuie să primească: 1.

Infecţia cu Clostridium difficile din perspectiva medicului de familie

Explicaţii despre infecţia cauzată de Clostridium difficile. Informaţii despre transmitere, contaminarea mâinilor şi a mediului ambiant. Informaţii despre ce poate face pacientul ca să reducă diseminarea infecţiei. Informaţii despre cine, cum şi când poate vizita un pacient, cu atenţie la cei în curs de tratament cu antibiotice sau imunodeprimaţi, care au risc înalt de contaminare.

clostridium difficile toxina a b

Explicaţii despre regulile de igienă la domiciliu, pentru a păstra curăţenia, despre produse de igienă, prosoape individuale, spălarea lenjeriei, schimbarea lenjeriei şi a pijamalei după baie, ajutorul acordat pacientului la spălarea mâinilor după utilizarea toaletei şi înainte de masă.

Personalul medical trebuie să se protejeze prin purtarea mănuşilor, halatului, a măştii şi eventual a ochelarilor la efectuarea unor proceduri medicale. Pacientul — protecţie prin decontaminarea supra­fe­ţelor: mobilier, noptiere, pat, perdele, toalete, chiu­ve­te, aparatură medicală spălată şi dezinfectată co­res­pun­zător. Aparţinătorii — protecţie prin halate de unică fo­lo­sinţă şi spălarea corectă a mâinilor.

Spitalul Providența

Oprirea măsurilor de precauţie — se ia în considerare la două zile de la clostridium difficile toxina a b diareei. Pacientul şi familia trebuie preveniţi că există riscul de a contamina alte persoane în timpul infecţiei.

Testul pentru toxinele Clostridium difficilae detectează toxinele produse de către aceste bacterii. Uneori, când se administrează antibiotice cu spectru larg pentru a trata alte infecții, pentru o perioadă mai îndelungată, echilibrul florei normale din tractul digestiv este perturbat.

Clostridium difficile rezistă mult timp pe mâinile pacientului — dacă nu sunt bine spălate cu apă şi săpun —, pe obiectele din jur, pe aparatură sau pe echipamentele medicale.

Spălarea cu apă şi săpun nu distruge sporii, dar îi îndepărtează sau scade contaminarea.

Navigare principală

Soluţiile alcoolice pentru igienizarea rapidă a mâinilor nu distrug Clostridium difficile. Pentru a preveni apariţia clostridium difficile toxina a b cazuri, pacientul, membrii familiei, vizitatorii săi şi personalul medical care îl îngrijeşte trebuie să îşi spele mâinile la ieşirea din camera pacientului.

  1. Căpitan medic Asist.
  2. Desi toxinele Clostridium difficile au fost evidentiate mai demult de catre cercetatori, de abia in a fost confirmat rolul detinut de acestea in dezvoltarea colitei pseudomembranoase1.
  3. Tratament și prevenire a paraziților
  4. Pastile de vierme pentru tratament
  5. Condiloamele intră în vagin
  6. Squamous papilloma def
  7. Clostridium difficile-toxine A/B - Synevo
  8. Clostridium difficile - toxina A & B - Detalii analiza | Bioclinica

Purtarea mănuşilor reduce transmiterea şi contaminarea mâinilor. În cazul pacienţilor îngrijiţi la domiciliu, igiena personală trebuie să fie foarte strictă: mâini spălate cu apă şi săpun lichid la utilizarea toaletei şi înainte de  mese; dezinfecţia toaletei cu substanţe cu clor; prosoapele de uz personal, hainele şi lenjeria trebuie spălate la temperatură foarte înaltă şi separate de ale aparţinătorilor; plasarea bolnavului în camere individuale, unde este posibil.

clostridium difficile toxina a b

Mortalitatea şi morbiditatea prin această infecţie pot fi reduse printr-un efort susţinut de supraveghere, colectare a datelor, analiza şi interpretarea lor, evaluarea măsurilor de prevenire şi aplicarea lor. O echipă formată dintr-un pacient informat, apar­ţi­nă­tori educaţi pentru igiena adecvată, medic de familie care recunoaşte rapid contextul de apariţie şi semnele clinice ale infecţiei, specialişti gastroenterologi, infecţionişti, chirurgi, microbiologi sau epidemiologi care tratează şi urmăresc corect pacientul şi un întreg sistem medical atent la prescrierea corectă şi justificată a antibioticelor, dar şi la aplicarea corectă a metodelor de dezinfecţie în spitale şi facilităţile de îngrijire a vârstnicilor pot reprezenta idealul de îngrijire în cazul infecţiilor cu Clostridium difficile.

Conflict of interests: The author declares no conflict of interests. Infecţia cu Clostridium difficile, inclusiv colita pseudomembranoasă. Harrison — Gastroenterologie şi hepatologie, ediţia a 2-a; ; pp. Ghid de diagnostic, tratament şi prevenire a infecţiilor determinate de Clostridium difficile ediţia a 2-a.

Balsells E, Filipescu T. Infection prevention and control of Clostridium difficile: a global review of guidelines, strategies and recommendations. Journal of Global Health Society. Infect Control Hosp Epidemiol.

Meniu cont utilizator

Clin Microbiol Infect. Peterson LR, Robicsek A. Does my patient have Clostridium difficile infection? Ann Intern Med. Centers for Disease Control and Prevention. Hand Hygiene in Healthcare Settings.

clostridium difficile toxina a b

Systematic review of intestinal microbiota transplantation fecal bacteriotherapy for recurrent Clostridium difficile infection. Clin Infect Dis.

publicații